2017/07/11

Secretul monstrului, de Otilia Mantelers

"Mami, vrei sa ne uitam pe Povestea monstrului?
Adica pe Secretul monstrului?
Nuuuu, Povestea monstrului!"
R a mea a primit carticica Otiliei Mantelers, "Secretul monstrului", de ziua ei. Am citit-o imediat cum a vazut-o si de atunci
o deschide zilnic, fie ca sa revada ilustratiile sau sa reia firul povestirii. Nu ii place titlul, asa ca i l-a schimbat in
"Povestea monstrului". Ce-i drept, nici eu nu rezonez cu secretul monstrului, asa cum este el dezvaluit in carte. Stiu tehnica de a depasi o frica imaginandu-ti amanunte dragalase despre personajul care te sperie, cum ar fi  spre exemplu, sa te gandesti ca sarpele veninos are pielea roz cu buline albe. Insa, in cazul de fata, faptul ca monstrul poarta scutec si el ascunde asta, imi da senzatia ca e un monstru cam ridiculizat si atunci imi vine sa empatizez cu el si sa ii sar in ajutor, nicidecum sa zambesc. Probabil ca celor mai multi acest detaliu li se pare unul amuzant, probabil conteaza si varsta copilului si glumele care ii plac, dar la noi nu a avut acest efect. Mai ales ca avem acasa un "personaj" al nostru care poarta scutece cu animalute si pe care il adoram (surioara lui R ♡).

Pagina preferata a lui R este ultima, in care este ilustrata Otilia Mantelers alaturi de copii. Mi-a cerut sa vada si poze pe facebook cu ea si a decretat: " In carte, nu arata ca o mama, arata ca o fetita! Iar cea de langa ea sunt eu, iar ea ne citeste povesti la gradinita. Ceilalti sunt colegii mei!" M-a bucurat nespus cum a creat aceasta legatura imaginara cu autoarea cartii si ma bucur ca am putut sa ii povestesc despre Otilia Mantelers. Ii place foarte mult faptul ca eu am intalnit-o pe scriitoarea Otilia, o persoana reala, care a scris o carte pe care ea o tine acum in manutele ei! Ba chiar a verificat in amanunt daca cartea noastra de acasa este aceeasi cu cea pe care o tine Otilia intr-una din pozele de pe facebook. 
Dar hai sa va spun despre poveste!

Pisoiul Jojo (numele lui m-a trimis cu gandul la sotul Otiliei, Jo, dar si la cuvantul Joc) este speriat de un monstru. Parintii lui urmeaza sfaturile unui doctor haios si il ajuta pe Jojo sa se imprieteneasca cu monstrul. Pe drumul de la frica la prietenie, Jojo afla secretul monstrului, iar finalul este preferatul meu, Jojo reusind nu doar sa isi depaseasca temerea, ci si sa dea mai departe ceea ce el a invatat. Nu va zic mai multe, povestea merita deslusita pagina cu pagina! 
Ador modul in care este construita povestea si modul in care parintii apeleaza la ajutor. Cred ca este un pas important pentru copii sa vada ca parintii nu sunt atotstiutori si ca e ok sa ceri ajutor. Mi-ar fi placut chiar sa fie un psihoterapeut sau un consilier in locul acelui doctor.
Si imi mai place tare mult o parte, de fapt aici si eu si R ne-am oprit, ne-am uitat una la alta cu ochii mari si am inceput sa radem: cand Jojo si parintii se lupta cu monstrul folosind ustensile de prin casa. Noua ne-a trezit amintiri foarte dragi, despre un joc foarte asemanator pe care il faceam cu R asta iarna. Ea tocmai descoperise ideea de monstrii dintr-un desen animat si ne punea sa ne ascundem prin casa, toti 3, sa nu ne prinda monstrul. Asta faceam de fiecare data cand ne cerea, pana cand, intr-o seara in care stateam toti 3 sub masa de la bucatarie, pe intuneric, sa nu ne prinda monstrul, am zis " Gataaaa! M-am saturat de monstrul asta! Haideti cu totii sa il smotocim!!!!" Si am iesit de sub masa tipand si am inceput sa fugarim monstrul prin casa pana cand l-am prins, l-am smotocit bine si l-am trimis la casa lui. 
Citind jocul personajelor din carte, parca o si vedeam pe Otilia cu polonicul in mana prin bucataria ei, alaturi de copii. Da, simt ca povestea o reprezinta foarte bine si mi se pare genial faptul ca asa, prin intermediul povestii, au si copiii ocazia sa o cunoasca in mod direct, nemijlocit de parinti. Iar parintii care nu o cunosc au ocazia sa invete de la ea, sa descopere puterea magica a jocului si sa isi ajute copiii sa se imprieteneasca cu emotiile lor.
Felicitari, draga Otilia Mantelers si multumim pentru poveste! De abia o asteptam pe urmatoarea!
Si vreau sa o felicit si pe Livia Coloji, ilustratiile sunt minunate, iar prin ele simt ca reuseste cumva sa te apropie de personaje, sa le simti prietene sau sa te identifici cu ele. 
PS: cartea a aparut la editura Humanitas Junior si poate fi gasita in librarii, precum si online. 
  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu