2017/07/17

Esecul meu de luni (sau Cum sa iesi din zona de confort)

Ieri am venit acasa cu o mie de pungi cu mancare, care  mai de care mai ticsita cu bunatati. Am fost la tara si am luat de toate din gradina, dupa care am oprit la Mega-ul din Baneasa, de unde am plecat cu o sacosa plina cu chestii sanatoase, in varful careia tronau turmericul, semintele de pin si un avocado.
Super! Aseara am pregatit o varza "aburita" cu ceapa si am incheiat ziua cu fructe, azi dimineata am renuntat la desert, la pranz am mancat celebra varza si as fi putut trai fericita pana la adanci batraneti daca m-as fi oprit aici. Dar am continuat cu covrigei ( integrali!) cu branza, iaurt cu seminte, vreo zece nuci si doua patrate de ciocolata ( neagra!). Noroc ca iubitul meu mi-a facut o cafea magnifica azi dimineata si cu ea am incheiat aceasta masa de pranz lunga cat o coada la bere de festival.
Pentru ca am pierdut atata timp cu mancatul, n-am mai avut nici timp, nici chef de sportul meu zilnic si uite asa, am facut rost de motive suficiente pentru care sa ma invinuiesc toata ziua si sa imi stric cheful care mi-a mai ramas.
Respir adanc si refac firul evenimentelor. Ma invinovatesc pentru sirul lung de alimente. Mai respir o data. De ce nu m-am oprit mai devreme?
Pai....atunci cand suntem intr-un proces de schimbare a unor obiceiuri ( in cazul meu, obiceiuri alimentare), este foarte posibil sa ne intalnim pe drum cu rezistenta la schimbare- acea parte din noi care refuza noul, care se teme de nou, care se refugiaza in gusturile familiare si care nu vrea sa renunte la confortul obisnuintei. Este acea voce care spune ca eforturile tale de schimbare sunt nefondate, ca esti foarte bine asa cum esti, ca nu intelege ce te-a apucat. E vocea care pune la indoiala beneficiile pe care vrei sa le obtii, dar si sansele tale de reusita. E vocea care spune "nu pot".
Si tot aceasta parte este cea care, cu prima ocazie, ne transmite ca daca tot ne-am abatut de la ce ne-am propus, atunci nu mai conteaza cat de mare e abaterea. Un covrigel sau cinci, where's the difference?
Am un gust amar. Nu de la ciocolata neagra, ci de la esecul meu. Ma simt pacalita. Da, m-am abatut de la drum. Si ce daca?
Data viitoare, imi voi permite aceasta abatere si ma voi ierta pentru ea. Cum? Fiind atenta la gandurile mele si la cuvintele pe care partea critica din mine le genereaza. Iata cum va suna dialogul meu interior:
1. Da, sunt intr-un proces de schimbare. Adica ma aflu pe un drum mai lung, pe care ma voi intalni cu tot felul de tentatii la care voi reactiona cat de bine voi putea in acel moment.
2. Da, uneori ma voi abate din drum. Si de fiecare data, abaterea va fi mai scurta, cu cat drumul meu va fi mai clar si motivatia mea mai puternica.
3. Esec, nereusita, whatever! De ce trebuie sa etichetam totul? O voi numi "oportunitate de a creste". Pana la urma, nu sunt intr-un concurs cu premii. Sunt in calatoria mea cu mine, iar experientele mele sunt cele care ma apropie de mine si de obiectivele mele.
4. Da, am incredere in alegerile pe care le fac (mai ales in cele mindful).
5. Da, am incredere ca, in momentele mai grele, voi gasi in mine resursele de care am nevoie pentru a-mi continua drumul. Fie ca e vorba de resurse pentru a accepta abaterile, pentru a lupta sau pentru a ierta.
6. Abaterea este ceva temporar! Da, asta e doar o bucatica din povestea mea. Let it go!
7. Si daca vrem sa mergem mai in profunzime, ne putem intreba ce anume ne-a determinat sa cautam un refugiu? Ce anume din ce s-a intamplat sau ce nu s-a intamplat recent ne-a speriat atat de tare incat am simtit sa ne ascundem in vechile obiceiuri?
Ceea ce am scris se poate aplica in orice latura a vietii noastre...alimentatie, stil de viata, profesie, relatii etc. Oriunde vrem si alegem schimbarea in detrimentul zonei de confort.
Ps: nu pot sa nu ma mandresc ca am ajuns ca abaterile sa fie totusi variante ok...covrigei integrali si ciocolata neagra! Hihi :)

2017/07/11

Secretul monstrului, de Otilia Mantelers

"Mami, vrei sa ne uitam pe Povestea monstrului?
Adica pe Secretul monstrului?
Nuuuu, Povestea monstrului!"
R a mea a primit carticica Otiliei Mantelers, "Secretul monstrului", de ziua ei. Am citit-o imediat cum a vazut-o si de atunci
o deschide zilnic, fie ca sa revada ilustratiile sau sa reia firul povestirii. Nu ii place titlul, asa ca i l-a schimbat in "Povestea monstrului". Ce-i drept, nici eu nu rezonez cu secretul monstrului, asa cum este el dezvaluit in carte. Stiu tehnica de a depasi o frica imaginandu-ti amanunte dragalase despre personajul care te sperie, cum ar fi  spre exemplu, sa te gandesti ca sarpele veninos are pielea roz cu buline albe. Insa, in cazul de fata, faptul ca monstrul poarta scutec si el ascunde asta, imi da senzatia ca e un monstru cam ridiculizat si atunci imi vine sa empatizez cu el si sa ii sar in ajutor, nicidecum sa zambesc. Probabil ca celor mai multi acest detaliu li se pare unul amuzant, probabil conteaza si varsta copilului si glumele care ii plac, dar la noi nu a avut acest efect. Mai ales ca avem acasa un "personaj" al nostru care poarta scutece cu animalute si pe care il adoram (surioara lui R ♡).

Pagina preferata a lui R este ultima, in care este ilustrata Otilia Mantelers alaturi de copii. Mi-a cerut sa vada si poze pe facebook cu ea si a decretat: " In carte, nu arata ca o mama, arata ca o fetita! Iar cea de langa ea sunt eu, iar ea ne citeste povesti la gradinita. Ceilalti sunt colegii mei!" M-a bucurat nespus cum a creat aceasta legatura imaginara cu autoarea cartii si ma bucur ca am putut sa ii povestesc despre Otilia Mantelers. Ii place foarte mult faptul ca eu am intalnit-o pe scriitoarea Otilia, o persoana reala, care a scris o carte pe care ea o tine acum in manutele ei! Ba chiar a verificat in amanunt daca cartea noastra de acasa este aceeasi cu cea pe care o tine Otilia intr-una din pozele de pe facebook. 
Dar hai sa va spun despre poveste!

Pisoiul Jojo (numele lui m-a trimis cu gandul la sotul Otiliei, Jo, dar si la cuvantul Joc) este speriat de un monstru. Parintii lui urmeaza sfaturile unui doctor haios si il ajuta pe Jojo sa se imprieteneasca cu monstrul. Pe drumul de la frica la prietenie, Jojo afla secretul monstrului, iar finalul este preferatul meu, Jojo reusind nu doar sa isi depaseasca temerea, ci si sa dea mai departe ceea ce el a invatat. Nu va zic mai multe, povestea merita deslusita pagina cu pagina! 
Ador modul in care este construita povestea si modul in care parintii apeleaza la ajutor. Cred ca este un pas important pentru copii sa vada ca parintii nu sunt atotstiutori si ca e ok sa ceri ajutor. Mi-ar fi placut chiar sa fie un psihoterapeut sau un consilier in locul acelui doctor.
Si imi mai place tare mult o parte, de fapt aici si eu si R ne-am oprit, ne-am uitat una la alta cu ochii mari si am inceput sa radem: cand Jojo si parintii se lupta cu monstrul folosind ustensile de prin casa. Noua ne-a trezit amintiri foarte dragi, despre un joc foarte asemanator pe care il faceam cu R asta iarna. Ea tocmai descoperise ideea de monstrii dintr-un desen animat si ne punea sa ne ascundem prin casa, toti 3, sa nu ne prinda monstrul. Asta faceam de fiecare data cand ne cerea, pana cand, intr-o seara in care stateam toti 3 sub masa de la bucatarie, pe intuneric, sa nu ne prinda monstrul, am zis " Gataaaa! M-am saturat de monstrul asta! Haideti cu totii sa il smotocim!!!!" Si am iesit de sub masa tipand si am inceput sa fugarim monstrul prin casa pana cand l-am prins, l-am smotocit bine si l-am trimis la casa lui. 
Citind jocul personajelor din carte, parca o si vedeam pe Otilia cu polonicul in mana prin bucataria ei, alaturi de copii. Da, simt ca povestea o reprezinta foarte bine si mi se pare genial faptul ca asa, prin intermediul povestii, au si copiii ocazia sa o cunoasca in mod direct, nemijlocit de parinti. Iar parintii care nu o cunosc au ocazia sa invete de la ea, sa descopere puterea magica a jocului si sa isi ajute copiii sa se imprieteneasca cu emotiile lor.
Felicitari, draga Otilia Mantelers si multumim pentru poveste! De abia o asteptam pe urmatoarea!
Si vreau sa o felicit si pe Livia Coloji, ilustratiile sunt minunate, iar prin ele simt ca reuseste cumva sa te apropie de personaje, sa le simti prietene sau sa te identifici cu ele. 
PS: cartea a aparut la editura Humanitas Junior si poate fi gasita in librarii, precum si online. 
  

2017/07/04

Du-te si iubeste-te!

Dap. Chiar acum. Asa cum esti acum. Nervoasa, prea grasa, prea slaba, nepupata demult, neapreciata, singura, obosita, frustrata, banala, parasita, aiurita, saraca, satula, plictisita, deprimata, sictirita, ranita. Du-te chiar acum si uita-te in oglinda. La baie, pe hol, in masina, in monitorul stins, in oglinda din geanta, in vitrina de pe strada. Uita-te in ochii tai. Nu te uita la riduri, la firele albe, la pistrui, la sprancenele nepensate. Uita-te in ochii tai. Asta fac si eu. Chiar acum. Sunt pe holul casei mele. Ma uit la mine. Imi vine sa plang. Inima imi bate mai tare. Ma uit la mine ca si cand as fi cea mai buna prietena a mea. Zambesc bland. Sunt aici. Orice ar fi fost ieri, orice va fi maine, oricat de naspa ar fi acum...sunt aici. Da. Azi sunt trista si simt ca nu am loc cu tristetea mea aici. Poate de aceea imi doresc o casa mai mare. Sa incapa acolo toate emotiile mele. Acum copilul doarme. E ok sa plang. Plang si zambesc. Sunt aici. Sunt tot eu. Doar ca am obosit. Respir adanc. Haideti si voi. Inspir si cand expir, spun: te iubesc, totul e bine. Inspir si mai spun o data: te iubesc, totul e bine. Eu nu pot sa zic cu voce tare ca trezesc copilul, dar daca voi puteti, do it. Simt forta in corp, in picioare, in palme, in piept. E bine. Inima bate normal. Sunt din nou cu mine. Ma uit cat pot de mult in ochii mei. E ok. Respir adanc si parca imi amintesc de resursele mele. Incet incet...se activeaza.
Da, unele chestii nu-mi plac la viata mea acum. E in regula. Orice ar fi, daca eu ma iubesc, totul devine bine. Forta revine. Universul ma aude.
De vreo doua luni, nepotelul meu de 8 ani ma intreaba obsesiv daca m-am uitat la videoclipul de care mi-a zis. O fac acum. Nu mai aman nimic.

Justin Beiber- Love yourself

Sursa imagini: www.dailymail.com

2017/07/02

Cum am petrecut 6 zile fara carne


Ok, recunosc, sunt un om carnivor. Si nu inteleg de ce, dintr-o data, asta ma face sa ma simt usor vinovata. Habar n-am ce s-a intamplat. S-o luam cu inceputul: eu, bebelus aflat la inceput de diversificare sau ceva pe-acolo, oricum, omulet cu doi-trei dinti, printre primele cuvinte pe care le lansez in univers se inalta tantos ( a se citi tzantzos) suavul "cane", substitutor pentru "carne" si adesea pronuntat din gat, cu accente grave spre horror. Parintii isi amintesc de racnetele care insoteau acest cuvant si de cum se chinuiau sa inlocuiasca carnea pe care o solicitam in special in toiul noptii, cu orice altceva gen biscuiti, branza, legume. Na, pe vremea aia, carnea era lux si nu aveau mezeluri in frigiderul minuscul pe care nu-mi amintesc sa-l fi deschis eu decat pe la 10-11 ani. Probabil pentru ca nu avea carne in el.
Asa s-au scurs multi ani. Vreo 30. Si. Pana cand, goana mea dupa carne s-a domolit subit. Dupa vreo doua saptamani in care am testat regimul Montignac si am facut exces de carne si lactate ( din vina mea, ca regimul nu te indeamna la asta!), pur si simplu am simtit sa fac o pauza. Si nu oricum. Prima zi a fost chiar in weekend, cand ne-am strans la un gratar, iar eu, pentru prima data, am mancat doar ciuperci cu rosii coapte. Si a fost super! Asa de mult mi-a placut, ca am continuat toata saptamana, iar zilele au trecut, culmea, la fel ca si pana atunci. Nu s-a oprit timpul, nici inima mea, ba din contra. Dupa cele 6 zile ma simteam energica, mandra si fresh. In mare, am mancat doar paine de secara, seminte crude,migdale, nuci, fructe si legume proaspete, branza si tofu, dovlecei copti, fasole verde, salate...nici nu mai stiu, in general chestii simple, usor de preparat. Ideea e ca nu am simtit nici o nevoie de carne si m-am simtit excelent.
In schimb, in ziua a 7-a, iar am fost la gratar. Si desi venisem cu de toate de acasa (conopida, sfecla, ciuperci, vinete), pe masura ce vorbeam cu ceilalti despre pauza mea de carne, pofta mea de carne crestea. Probabil si pentru ca tot vorbeam despre asta. Am inceput sa ma simt vinovata, pe de o parte pentru ca pofteam, pe de alta parte pentru ca nu-mi ascultam corpul, iar pe o alta parte pentru ca tot afirmasem ca nu voi manca deloc carne si fix asta vroiam sa fac. Si asta am si facut. Si a fost ok.
Azi e ziua a 8-a. O noua zi fara carne. Nu stiu ce va fi. Sper sa invat sa imi ascult corpul mai bine. Cert este ca aceste prime zile fara carne din viata mea de adult au fost la fel ca si celelalte, doar ca mai usoare si mai pline de prospetime si de arome nealterate. M-am bucurat sa simt gustul fiecarui aliment, fara a-l umbri cu cel al carnii care tinde sa acopere restul aromelor dintr-o farfurie.
Nu mi-am propus nimic.
Sa ramanem fideli noua insine! O noua saptamana incepe.