2017/06/27

#gandesteliber

Cum am ajuns sa cred ca Dumnezeu este o entitate separata de mine, care sta cu un pix rosu in mana si bifeaza ce fac bine sau rau si apoi ma pedepseste pentru greselile mele?  Daca Dumnezeu este iubire, ce fel de iubire mai e si asta?
 Si de ce atatia copii sunt crescuti dupa aceast model de iubire de catre parintii lor?
 Acest parinte care conditioneaza, care sta la panda ca un echipaj de politie cu radar, acest parinte razbunator...de unde vine el?
 Is it just me sau acest model punitiv de parenting si de viata seamana izbitor de bine cu imaginea Dumnezeului razbunator? 
 Mana sus cei care mergeau la biserica cu bunicile si stiau pe de rost toate refrenele slujbelor de duminica!

Ma bucur ca traiesc in aceste vremuri. Ca fac parte dintr-o generatie care poate patrunde in atatea lumi si culturi...pentru ca altfel, nu stiu cum as fi putut afla ca Dumnezeu chiar e iubire, ca nu e un pacat sa te iubesti, ca dragostea e nesfarsita, neconditionata, blanda...
Poate doar daca, intr-o dimineata de duminica, as fi ascultat mai degraba vantul cum sufla si gandurile cum trec. Asa as fi aflat ca respiratia mea e una cu a Universului.

2 comentarii:

  1. Ce articol frumos si la obiect! Nu mergeam la biserica duminica dar cunosc foarte bine aceasta imagine de Dumnezeu razbunator. NAMASTE!

    RăspundețiȘtergere