Kings on Ice sau o altfel de frumusete

Daca simtiti vreodata nevoia sa va reamintiti cat de frumoasa este si poate fi viata -si aici ma refer la frumusetea talentului uman, la depasirea limitelor, la dedicare, pasiune, daruire, libertate si multe altele de care da, oamenii inca mai sunt capabili-, atunci un spectacol pe gheata este locul cel mai potrivit. Am fost la Kings on Ice, eveniment mult mediatizat despre care nu o sa mai dau detaliile bine cunoscute, dar care mi-a intrecut asteptarile in acel mod in care trebuie neaparat sa povestesti. Nu sunt un fan al competitiilor de patinaj desi imi face placere sa le urmaresc, cand le prind la televizor. Tocmai de aceea nu cred ca mi-as fi luat din proprie initiativa bilet la acest spectacol. Din fericire insa, am un iubit care isi tot demonstreza talentul in a ma completa si da, asta e inca un lucru pentru care viata este si poate fi frumoasa. Dar asta e alt subiect si eu vreau sa va zic despre regii de pe gheata! Spectacolul a fost magic, de la inceput pana la sfarsit.


Primele minute, cand toti au iesit pe gheata au fost atat de impresionante incat simteam ca-mi dau lacrimile. Si nu pentru ca nu mai vazusem oameni talentati, ci pentru ca demult n-am mai vazut "live" oameni care, desi se confrunta cu provocarile vietii ca toata lumea, gasesc in ei acel ceva care ii duce departe, care ii aduna , desi au concurat unul impotriva celuilalt, in acelasi loc, aratand altor mii de oameni ca se poate. Ca poti fi orice pe lumea asta, ca poti fi rege sau regina desi in tara ta nu exista regate si nu ai sange albastru.

Iar tot ce a urmat a fost la inaltime: Edwin Marton si vioara sa pretioasa (cum altfel as fi putu vedea o vioara Stradivarius?), Surya Bonaly, cea pe care o admiram in copilarie la un televizor alb -negru (si care a facut de trei ori saritura care a consacrat-o), acrobatii indraznete care m-au incantat si m-au speriat si m-au tinut in suspans ca la un film bun de actiune, dansatori si personaje, muzica buna pe care nu o mai auzim la radio, "Time of my life", Brian Jubert care te facea sa simti ca esti la un concert rock, cu tot cu "groupies", Stephane Lambiel cu niste piruete ametitoare, Evgeni Plushenko cu o energie si determinare pe care nu credeam ca le mai are dupa ce a ajuns atat de sus, coregrafii uluitoare si extrem de riscante, interzise acum in cadrul competitiilor oficiale..ce mai, a fost dezmat! Patinatorii au dat totul si , desi poate nu o sa credeti, publicul a dat totul. Rar am intalnit la un eveniment un public atat de generos, care sa aplaude cu atata bucurie, care sa ofere atatea flori si animale de plus, care sa nu se ingramadeasca la iesire, care sa se ridice in picioare cand sunt impresionati, care sa guste fiecare clipa a spectacolului si sa fie atat de prezent.

Finalul a fost pe masura, dupa aproape 2 ore de spectacol: timp de muuulte minute, peste 20, toata sala a stat in picioare si a aplaudat continuu, iar patinatorii nu stiau ce sa mai faca ca sa fie pe plac publicului.
A fost FRUMOS. Si am inteles, inca o data, ca, oricat de mari, faimosi sau experiementat am fi, avem intotdeauna nevoie unii de altii. Avem nevoie de aplauze, de incurajari, de flori, de zambete, de apeciere, avem emotii, avem sarituri care nu ne ies perfect si mai presus de toate, avem intotdeauna o structura a naibii de buna care ne face sa mergem mai departe si sa fim la fel.



Fotografiile sunt realizate de Arthur Ciochiu, caruia ii multumesc!

Etichete: ,